24 martie, 2008

Romania si complexul Cenușăresei

Am asteptat să treacă isteria cu tenorul nostru amator, Don Costel, pentru a putea judeca cu fruntea rece o parte a unei isterii nationale care nu s-a născut întâmplător. Au fost câteva zile de isterie în care Costel Busuioc, zidarul emigrant din Spania a creat o emotie natională care a bătut în ratting orice subiect. Desi a cîstigat un concurs de amatori, cu audientă limitată doar la emigranți, Costel a devenit peste noapte erou național. Presedintele Romaniei l-a sunat, Ministrul Culturii l-a decarat brand național, a devenit peste noapte cetatean de onoare in comunele pe unde a trecut. The Times a scris despre el, cativa jurnalisti s-au luat la bătaie in Căminul cultural din Ghilad pentru exclusivitatea transmisiei, a avut emisiuni speciale si numere de revistă dedicate si a fost comparat cu Nadia, Hagi sau Ilie Nastase. I s-au dedicat ode, reportaje (Intamplari adevarate din adolescenta lui Costel). Un jurnalist a scris o propozitie in care l-a inserat pe zidarul emigrant intr-o evolutie a cosmosului si a destinului nostru istoric: Costel Busuioc a pus busuioc în părul de român, să-i placă primăverii din viitor.
Faptul că mass-media a făcut un eveniment din asta este normal și provine din logica spectacolului și a urmăririi valului de emoție care se naște spontan și trebuie neapărat călărit. Nu m-am mirat că politicienii au intenta să-l folosescă ca agent electoral în Spania. Politicienii au un grad de oportunism care-i face să reactioneze prin acte de tip reflex la orice posibilitate de a câstiga voturi sau simpatie.
Pe de altă parte, am stat și eu conectat sufletește la subiect. Am stat cu toată familia sa vedem showul final si am sarit in sus de bucurie la victoria lui Costel. Cred că mi s-au umezit ochii văzând interviurile cu soția lui și cu copiii rămași acasă. Desi stiam că un asemenea spectacol este facut să ia banii emigrantilor din sms-uri si să aducă ceva voturi, la alegerile care urmau in Spania din partea celor cu drept de vot. Desi stiam că programul nu are audientă in Spania si nici notorietate, sau că este doar un concurs de amatori unde, totusi, Costel avea trei ani de canto la Scoala populară de arte din Timisoara, m-am bucurat si era cât pe ce să scriu un articol pe blog cu ideea că zidarul Costel nu a câștigat un premiu petru România, ci contra României. Era să mă plasez si eu in curentul celor care se plang de faptul că România l-a alungat pe Costel in Spania, că nu i-a oferit șanse să facă un Conservator sau să cânte pe scena Operei Române dar mă bucur că m-am gândit să scap de emoția spontană și mai aștept să vedem cât va dura mirajul. Ca orice minune a durat doar trei zile, un foc bengal unde consecvența noastră proverbială s-a remarcat din nou.
M-am hotârât să scriu si să mă reflectez asupra acestei situații atunci când am citit forumul de discuții de la un articol scris de Ion Cristoiu. Sincer să fiu, in ultima vreme, nu mai sunt un fan al cunoscutului jurnalist chiar dacă odată aveam o mare simpatie pentru Domnia sa. Mai ales inainte de 1989, dar si după, cel putin pentru că este absolvent la aceasi facultate cu mine si este nascut intr-o zi cu mine, doar ani deosebiti. Insă, de ceva vreme, imi trage cate una de cate ori îi trece numele meu prin față. În modul lui de gicăcontrist, Ion Cristoiu a scris un eseu profund despre mândria de a fi Costel. Citind forumul am rămas însă șocat. Desi articolul era scris decent, fără pasiune, cu rigoare analitică, pe forum am citit cele mai grozave si mai unanime injurături pe care le-am citit vreodată. Era o indignare spontană, mustoasă, nu una aranjată cum sunt multe din cele orchestrate de echipe de campanie. Nu vulgaritatea era socantă, ci emotia implicată, nivelul fizic de contact invocat de participanti, scadalurile născute între forumisti. M-am intrebat de unde vine acest val de proteste, de ce a ajuns jurnalistul să fie in mijlocul unui asemenea vertij de protest? Ce a atins Ion Cristoiu din sensibilitatea publică față de acest subiect?
Sutele de mesaje pe care le-am citit pe forumuri exprimau bucuria că am fost razbunați față de un Occident care il luase pe Romulus Mailat drept model pentru romanii ratăcitori prin Europa si lume. Un Catharsis colectiv a părut că uneste românii frustrați de discriminarea pe care deja o consideră istorică. O seară în care ne-am răcorit si ministrul culturii a dat glas emotiei printr-o pastișa după celebra aselenizare: un pas mare pentru Romania, un pas mic pentru Costel. Costel părea eroul salvator, omul care le salvase onoarea celor care se cred dezmosteniți ai sorții pe care unii se bucurau sa-l felicite: Costel, n-ai să mai pui mâna pe lopată!, cum titrează un cunoscut cotidian. Mitul reusitei si norocului există peste tot, in diferite variante si nu ne putem opune credintei că oricând, printr/o m inuner, soarta noastră s/ar putea schimba radical, că fericirea ne asteaptă după colt.
Problema noastră este alta, transformarea lui Costel in erou s-a făcut simultan cu stigmatizarea României. Patria a devenit un fel de mamă vitregă, ea nu i-a oferit nici o sansă lui Costel și nici altora din milioanele de români răspândiți prin Europa. Sigur că România este departe de a fi un paradis, dar artistilor le oferă ceva sanse sa se formeze. Toate filarmonicile si operele europene sunt populate de sute de muzicieni romani pe carte noi cu generoizitate îi pregătim pentru altii. Ei insă nu pot fi modele de o asemedea intensitate pentru noi romanii pentru că ei au obținut celebritatea prin muncă si efort. De ce nu o aplaudă o tara intreagă pe Angela Gheorghiu, pe Mariana Nicolesco, de ce nu sunt eroi nationali? Pentru că au reusit cu trudă, cu muncă si talent, ori pentru aceste lucruri nu există clienti. Costel este eroul care ne salvează de muncă si sudoare, de efortul extenuant pe care-l presupune o asemenea carieră.
Mi-am dat seama in aceste zile că România este atinsă de complexul Cenusăresei, al fetei frumoase fără de noroc.
Cenusăresei nu i se potriveste nici un pantof, românilor nu li se potrivește nici un regim, nici o ipostază istorică. Capitalismul vechi a fost feudal si venal. A venit comunismul cu dictatura si faradelegile uniformizării și nedreptătirii. Eliberarea de comunism ne-a adus nenorociri si mai mari: statul a murit si Romania a devenit o mamă vitregă pentru fii ei talentati. Tot timpul a suflat vântul istoriei și ne-a blocat dezvoltarea nu ne-a lasat timp, la rascruce de drumuri, să ne durăm casă si obiceiuri solide si serioase. Ca si Cenusăresei, Romaniei nu i se potriveste nici un pantof, decat acela al norocului, cel a minunii săvârsite de imaginarul bolnav de complexe.
Cel mai interesant lucru din toată acestă perioadă l-a spus totusi Costel in acele zile: am cântat ca un învins! E adevarat, destinul de cenusăreasă este un destin de invins iar victoriile ei sunt victorii mici, indifent cât le-am gonfla noi prin televiziune sau participare empatică.


publicat in www.qmagazine.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu