31 octombrie, 2007

Remember

Bolile stângii româneşti


Celor care se enervează citind texte si le vine să scoată pistolul cand aud cuvântul reformă le amintesc un text al meu scris acum doi ani. Pot aduce zeci de interviuri in care am spus acelasi lucru in ultimii trei ani. De ce s-au enervat doar acum?




Stânga are probleme de proiect , de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stangii sunt bolile politicii romanesti, iar frămantarile celor pe care politica i-a aruncat inafara cercului puterii de a face poluri, arata ca politicienii români cauta remediul mereu in alta parte, in loc să se uite cu realism la viata si societate, continuă să se mintă cu gratie şi să caute soluţii utopice. Mitologia că există altceva la stanga PSD, că sunt partide sau grupuri importante cu identitate sau viziune de stânga, este o minciună sau o iluzie a perdanţilor. De ce nu obţine atunci partiduleţul lui Petre Roman nici macar 0,1%, sau Alianta socialistă, sau toate acestea la un loc, de ce nu contabilizează nici macar 1% din optiunile electorale?Unirea stângii poate fi o soluţie, dar nu o soluţie în sine, însă pentru a face unire trebuie entitati existente, nu imaginare. Dincolo de imperativul unirii, stanga trebuie sa se reinventeze şi aceasta sarcină îi revine PSD-ului condus de Mircea Geoană. Incercarea generatiei pierdute a stângii de a dilua PSD ul intr-o ciorbă de pol social nu va duce la nimic, poate doar la distrugerea definitivă a stângii. Primul lucru pentru reinventarea stângii este o privire lucidă asupra principalelor ei maladii postdecembriste.1. Stanga romaneasca nu a avut curaj in ultimii 15 ani. Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea si întârzierile ne-au adus in situatia de pierde bruma de eficienţă si de a ajunge acum, de fapt, in situaţia de care se temea cel mai tare. Nu am spus oamenilor că trebuie să munceasca mai mult, ca trebuie sa se scolarizeze ca sa nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurentiale ale societăţii romaneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor sa facă o nouă stângă dar nu au curajul de a se lansa in acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să infrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.2. Amneziile stangii. Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stanga nu a vorbit despre responsabilitatile din perioada totalitara. Nu cred că exagerez dar as putea spune ca stanga a tacut paralizata de frică. In 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceausescu nu ajungea insa pentru cei 50 de ani de drame. Nu am cautat vinovati dar asta a însemnat să fim de acord cu urmatoarea aberatie: comunismul i-a atins pe toti românii in mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea mostenirii odiose nu am rezolvat-o nici pâna astazi şi orice tabu social crează tot felul de sechele.3. Boala camuflării, ascunderii. Desele unificari sau absortii, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre si nu rosu, culoarea internatională stângii, sunt alte simptome a le fricii . La fiecare alegeri generale PSDul de astăzi a participat sub altă sigla si alt nume. A inventat coalitii cu partide care nu intrau in parlament doar pentru a nu fi singur. Acum cei care visează la un pol social se folosesc de aceasi logică. Să faci alianţe electorale numai pentru ca oponentii sunt o alianţă, dovedeste o gandire strategică de amator, din moment ce PSD-ul a inglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM si PSDR.4. Cochetarea cu populismul. Căderea in populism si stergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor granite si delimitari politice necesare, are darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca astazi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumeste, să dea bani de Paşte pensionarilor, in loc sa facă un program de pensii decente sau de medicatie corectă si gratuită a bătrânilor. Dar trebuie să recunoastem, nici stînga nu a scăpat de populism. Populismul este tendinta unora de a crede ca politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii a fost constient că inainte de a cheltui pentru protectie socială trebuie să faci planuri pentru a produce cat mai multi bani, cei care vorbesc acum despre noua stanga se gandesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigator pentru societatea noastră, dar am vazut la dezbaterile stangii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de vointa unor politicieni de a deschide visteria.5. Izolarea unei elite si transformarea ei in subiect politic autonom. Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită insingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare impotriva stângii. Mineriadele au trasat o bariera intre masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor in altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stangii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovatii colective. Dacă stanga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilitatile din perioada comunistă, adevarul revolutiei, problemele restituirii rapide a proprietaţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producatoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualitatii de stânga.6. Alergia la critică. Politicienii si partidele de stînga nu au asigurat dezvoltarea unei gandiri critice , de stanga. Unanimitatea este si boala stangii ca si boala intregii politici romaneşti. A functionat credinta falsa ca unitatea sta in unanimitate. Dupa pierderi de alegeri nu se fac analize si nimeni nu este vinovat. Cand se fac, ori cand au loc alegeri – oamenii accepta cu greu verdictul, cei invinsi pleaca de cele ami multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fara mai multe centre de gândire si curente, este greu ca stanga sa se adapteze la o viata socială de o mare complexitate. Şi nici innoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.7. Agorafobia . Politica romaneasca se ascunde prin birouri si dupa geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Desi stanga a condus 10 ani din 15 Romania se afla acum intr-o stare de subdezvoltare durabilă. Exista o explicatie? Este mostenirea comunismului o explicatie? Este toata istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutam solutii, dincolo de certuri interminabile si vinovatii inventate de cei care trebuie sa dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflectie sitematica asupra societati iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun ca au solutia miraculoasă. Societatea nu intereseaza pe nimeni, politicienii comanda sondaje pentru a se uita in ele ca intr-o oglinda, restul nu conteaza.8. Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice. Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri si strategie. Se spune mereu ca trebuie sa vorbesti simplu pe intelesul oamenilor si e corect. Dar nu este adevarat ca oamenii vor sa auda numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stanga se bazeaza si pe valori. In cultura noastra, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesati mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezenta la televiziune este piatra unghiulara a politicii. Avem nevoie de o stanga mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de incurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseste să-i adune pe specialistii din universitati pentru a croi proiecte pentru societatea romanească. Politicienii de toate culorile au o gandire sufiecientă sieşi.9. Autismul politic . Stanga nu a avut adversar in acesti ani, dar nici dialog substantial cu cei de dreapta. Nu a avut capitalisti cu care sa se lupte. A trebuit sa-şi inventeze dusmani, asa cum a facut si asa zisa dreaptă. Am folosit cuvantul tranzitie pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcugere a tranzitiei a fost, vorba unui sociolog polonez: cum sa faci sa nu fii impuscat de cei care au arme sau infometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar campuri de batalie in care adversarii se improscau cu noroi. Inchisă in sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.10. Complexul lui Oedip. Statul este părintele stangii dar stanga nu si-a asumat explicit si programatic modernizarea statului, ca o premisa pentru eficienta socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibi. Imi aduc aminte ca Premierul Năstase a încercat cateva luni sa afle de la Octav Cosmâncă numarul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reusit cateva luni, tergiversandu-se pe discutia legata de servicii publice, daca profesorii ori medicii sunt sau nu functionari publici. Până la urmă a primit o cifra, dar nu credea nimeni ca este corectă. Nu ministrul era de vină, pur si simplu, sistemul refuza sa producă de frica schimbarilor si pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care sa permită replieri continue si smecherii balcanice. Suntem o societatea fara stat! Vedem cum se gestioneaza crizele inundatiilor, gripa aviară si alte forme de amenintare socială. In 28 noiembrie 2004 nu am putut numara voturile, verifica liste si prezenta la vot, iar Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a putut sa dea explicatii corecte si rapide daca a fost sau nu fraudate alegerilor. Stânga nu doar că nu am avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-am lasat si ii lasa, incontinuare, pe cei de dreapta să facă praf si ceea ce a mai rămas din statul român. Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizam mai întâi stânga romanească.In 1990 aveam alternativa revolutie sau reformă, iar noi am ales revolutia, poate pentru că ne era frică de reformă. Acum este ceasul al doisprezecelea si ne-a rămas doar reforma, ca alternativă la distrugerea completă a societăţii si condamnarea ei la subdezvoltare perpetuă. Fără o stânga modernă, europeană nu este posibilă o schimbare a politicii româneşti. Nu avem nevoie de o stânga nostalgică, nici de una sud-americană şi nici de o nouă etichetă ecologică pentru produse politice refuzate la vot. Istoria nu face pasi inapoi si stanga are nevoie de oameni tineri, de specialisti si oameni curajoşi. Nu teama de niste procente amarâte care le-ar putea pierde dacă cineva se enervează şi pleacă ar trebui să zguduie PSD, ci spaima de a trăi intr-o viitoare societate a subdezvoltării durabile. Noua stângă nu se poate face cu politicieni second hand si nici cu declaraţii de intenţie. Partidul Social Democrat este dator să facă o rupere de trecut şi să aducă pe scena politică stângă modernă, fără de care România politică nu poate merge decât schiopătând.

29 octombrie, 2007

UN ADVERSAR PENTRU PRESEDINTE

De câţiva ani mă obsedează un text scris de un călător străin despre Ţările Române. Este descrisă acolo o situatie în care se mazilea un domn la Bucuresti, undeva la mijlocul secolului al IXX lea. Sultanul trimisese un călău care sa anunte mazilirea şi sa-l dea jos pe unul din domnitorii cu numele de Sutu de pe tron. Spune acel martor străin că Sultanul trimisese un călău negru care l-a prins pe Domnul Tarii Romanesti de gât cu un lat şi l-a târât pe jos prin sala tronului in fata intregii Adunări a tarii. şi nimeni nu a intervenit desi erau acolo boierii tarii şi ... gărzile, cu siguranţă bine plătite. Şi mai notează acel călător că toată lumea era îngheţată de frică şi acel harap, dacă vroia, ar fi putut ucide tot Bucurestiul, pentru că nimeni nu ar fi ripostat. Un terifiant tablou despre noi, un tablou pe care il resimt, cu ruşine, aproape ca o problema de biografie personală. Ca urmaş al unor graniceri năsăudeni care timp de aproape trei secole au fost obligaţi de istorie să fie soldaţi, acest episod îl car după mine cu o ruşine pe care o resimt aproape fizic. O ruşine care nu este spălată de episodul bătăliei strămoşilor mei năsăudeni cu Napoleon de la podul de la Arcole, unde se spune, împăratul a fost impresionat de vitejia grănicerilor, fiind blocat timp de trei zile. Resimt acesta laşitate din istoria noastră ca şi cum ar fi o mare infirmitate a familiei mele.
Îmi aduc destul de des aminte de acest episod pentru că in viaţa politică ne lovim des de aspecte ale laşităţii generale. Exemple? Recent, Ion Iliescu a jignit toată conducerea PSD dar nimeni n-a ripostat. Toţi s-au făcut că nu observă, altii şi-au şters scuipatul discret şi altii, mai rău, şi-au pus scuipatul în albumul foto de familie ... doar venea de la un personaj cunoscut al istoriei noastre. Acum câteva zile Preşedintele Romaniei, Traian Băsescu, s-a ridicat deasupra tuturor şi atacat din nou echilibrul politic, fragil oricum, prin referendumul simultan cu alegerile europene. Trecând peste ticăloşia transpartinică a multor parlamentari care nu vor în nici un caz votul uninominal, grup in care PD şi Preşedintele sunt reprezentaţi consistent, gestul Presedintelui este o sfidare comparabila cu excursia acelui negru la Bucureşti pentru a mazili un Domn. Nu mă refer la umilirea lui Tariceanu care face orice sa rămână la putere cu mai puţin de 20%. Premierul merită orice umilire pentru că a dovedit că nu este in stare să facă altceva decat să-si servească interesele unei grup economic . Dar forţarea preşedintelui este o încercare de a elimina orice forma de opoziţie şi de a rămâne singur cu PD pe scena politică. Presedintele fortează un viitor guvern monocolor şi o preşedinţie bonus, sfidând toate partidele, politicienii şi simţul echilibrului pe care ar trebui sa-l aibă un conducător. Deşi este evident că un partid care acum trei ani avea doar 7% din intenţii de vot nu are cadre şi specialişti pentru o majoritate in Romania, căci nici un partid nu posedă asta, nici macar hulitul partid-stat PSD. Traian Băsescu simte lipsa de bărbăţie a conducerii celorlalte partide şi vrea sa le dea o lovitură mortală partidelor politice. Este clar că aceasta este soarta meritată de actuala clasă politică, în mod normal ea trebuie schimbată, dar cu siguranţă că nu printr-o asemenea lovitura, în care nomenclatura actualelor partide este înlocuită cu oastea de strânsură a Partidului Democrat. Niciunul din actualele partide nu poate să-şi aroge dreptul de a elimina pe toate celelalte de aceea atacul Presedintelui, justificat în fond, este foartre periculos prin posibilele lui efecte.

Văzând reacţiile palide ale staffurilor politice la adresa iniţiativei Preşedintelui nu poţi sa nu te întrebi de unde vine lipsa acesta de bărbăţie a politicienilor români. Mă întreb de câţiva de când hălăduiesc şi eu prin codrul politicii care sunt mecanismele prin care sistemul îsi controlează pe politicienii de îi face aşa de mieluşei. De multe ori am crezut că am găsit o cauză unică, dar apoi mi-am dat seama că nu era singurul mecanism. Am văzut mai întâi că multor politicieni le este frică de sefii lor sau de adversarii lor de la guvern pentru că sunt santajabili. Unora le este frică de propriul lor trecut. Am auzit şi de lideri politici care făceau dosare penale principalilor coordonatori şi, din când in când, îi chemau pentru a le aduce aminte de ele. Dulapurilor multor conducatori de partid şi de stat poate mai gem de dosare ale adversarilor dar mai ales ale colaboratorilor apropiaţi. Alţii poate că nu vor să fie demni intr-o lume de ticăloşi, pentru a nu rămâne ei fraierii care plătesc factura. Unii tac şi înghit orice umilire pentru că vor să rămână în cărţi. Ei ştiu că dacă nu dau lupte inutile sistemul îi protejează şi vor căpăta şi ei un os de ros pentru loialiatate, mult mai importantă decât specializarea sau atitudinea corectă. Cei mai multi sunt lipsiti de imaginaţie şi atunci cel mai fericiti sunt când primesc ordine de la centru. Atunci se simt bagati in seama şi trebuie să execute, deci pot greşi mai putin decât atunci când ar trebui să gândească cu capul lor. Indiferent de cauze, o mare de laşitate se întinde peste politica românească.

Si cetăţenii merg la vot sau apreciază politica tot prin ochelarii fricii. In saptesprezece ani au fost mereu pusi in situatia să se teamă de ceva şi să voteze în funcţie de acea spaimă. Au fost speriati cu niste teroristi pe care nu i-a văzut nimeni mai apoi. Imediat după aceea s-a transmis masiv ideea pericolului ruperii României, după exemplul iugoslav. A apărut şi omul adecvat liniştii noastre iar după el au venit cohorte de mineri naivi, pe post de salvatori pentru niste institutii care aveau arme şi nesfârşite depozite de gloante, dar, culmea, nu se puteau apăra singure. Au votat românii de spaima ungurilor care ne fură ţara şi de spaima moşierilor care ne vor fura fabricile şi ogoarele patriei. Altii au venit apoi şi au arătat pericolul comunismului (ca şi cum comunismul nu era prezent peste tot). Au mai fost speriati oamenii cu coruptia - pericol real - dar un proces la care fiecare din romani, prin tăcere sau acceptare, participam în fiecare zi. Ultimele sperietori au fost cele cu oligarhii şi prin acesta oligarhii au primit buletin de identitate şi drept de şedere. Speriaţi de un viitor nesigur pentru ei şi copiii lor, cetăţenii se agaţă de oamenii care se află în vârf sau de cei pe care-i vad zilnic la televizor. De aceea bătălia pentru notorietate este cea mai tare in România, încrederea sau credibilitatea nemaifiind criterii care sa intre in calcul atunci când toţi sedii de partide au încredere de sub 30% din populaţie.

Am fost unul din puţinii care s-au opus aventurii in care o combinaţie formată din rămăşiţele nomenclaturii roşii s-a unit la un referendum cu oligarhia noilor îmbogăţiţi cu dosare la DNA pentru ca să-l elimine din joc pe Preşedintele României. Nu pot fi de acord însă nici astăzi când ofensiva Preşedintelui, chiar pentru o cauză dreaptă, se duce cu arme pe care pot deşertifica viaţa politică de la noi. Intr-o zi sper că Preşedintele va înţelege ca nu poate, la infinit, sa dea bătăliile politice în locul Partidului Democrat. Prea mult protejat, partidul său va rămâne in cărucior, ca un copil bolnav de poliomielită. In mijlocul laşităţilor de tot felul, Preşedintele României are nevoie de un adversar veritabil, nu de scheme de carton sau duşmani inventaţi. Reformarea clasei politice trebuie să se desfăşoare într-o luptă grea cu trecutul, în care oamenii să înţeleagă ce se întâmplă si ce viitor vom avea, nu printr-o şmecherie trebuie făcută înlocuirea pe furiş a celor care au blocat uşile politicii româneşti. Ei trebuie trimişi de electorat la muzeul politicii sau, după caz, la tomberonul istoriei, printr-un proces conştientizat, în care nu fricile de toate felurile sa fie catalizatorul. Nu va ajunge înlocuirea lor cu o altă nomenclatura de partid, căci s-ar întoarce înapoi la viitorul ciclu electoral. Votul uninominal este vital dar el trebuie să fie însoţit de proiecte care sa dea sens viitorului României, să aducă soluţii în care oamenii să creadă, eliberându-se de diferitele forme de frică care le-au fost induse sau care le-au moştenit. Preşedintele României are nevoie de un adversar real care să vrea să ducă România înainte, nu să salveze diferite interese de grup. Un bărbat care să vină cu un proiect de schimbare a României din temelii. Atunci am putea vedea o competiţie în care luptătorii nu şi-ar mai prinde picioarele în iţele partidelor şi ar câştiga România. Fără adversar, Preşedintele a început să se autoaccidenteze. Fără adversar, victoriile Preşedintelui, oricâte ar fi, îşi vor pierde din strălucire devenind doar victorii ale unui partid asupra altor partide.

taguri: COMPETITIE POLITICA UNINOMINAL PRESEDINTELE ROMANIEI MENTALITATE