31 decembrie, 2007

2007 - ULTIMA TRISTEŢE

Am fost plecat o saptamană din ţară si, alaturi de fiul meu, ne-am uitat la televiziuni straine pentru copii. Mai peste tot am văzut fragmente din filme cu diferite feluri de a spune povestiri eroice. In fiecare zi vedeam eroi americani care salvează lumea, gimnaste care castigă medalii olimpice după ce au fost accidentate grav, bolnavi de cancer care salvează orase si apoi se vindecă miraculos. Copiii găseau formule chimice sau matematice care aduc mari benefici tarii, iar profesorii lor sunt niste genii retrase departe de lumina reflectoarelor pentru ca iubeau mai mult scoala decat laboratoarele de la NASA. Peste toate, cu siguranţă, steagul american fluturand deasupra tuturor acestor povesti despre miracolul de a fi american, adică inteligent, curajos, luptator, erou, membru al unei echipe mereu câstigatoare. Identitatea se crează la focul lent al acestor mituri pe care tanara generatie le interiorizează si pe baza lor isi construieste modele si vise. Imaginea pe care o comunitate o proiectează asupra ei inşişi este importantă nu doar pentru copii, dar mai ales pentru ei. Marile mituri si motivatii se crează acum când copilul interiorizează aceste standarde colorate cu ajutorul imaginarului si emotiei. In copilarie si adolescenta copilul isi crează mecanismele de autoprotecţie psihologică, mecanismele de apărare ce-i vor permite ca sa depasesească mai târziu obstacolele subiective sau obiective.

Ce povesti spunem noi copiilor nostri? Nu, noi nu spunem copiilor nostri nici o poveste!

Ne-am perfectionat se pare in anii din urma tendinţa filmică a unui sănătos neorealism românesc privind dictatura comunistă. E un lucru bun acesta si am putea sa ieşim in lume cu asemenea povesti artistice despre suferintă si infruntarea ei printr-o sporită umanitate. Mungiu, Porumboium cristi Puiu sau Nemescu pot sa fie continuatorii unor Pintilie, Piţa, Danieliuc sau Liviu Ciulei si pot arăta lumii că avem o cultură încă vie, o cultură care renaste ca o floare a soarelui din gunboiul istoriei. Dar chiar dacă ar lua Oscarul, filmul lui Cristian Mungiu nu poate servi ca poveste de identificare pentru tinerele generatii. Pentru educatie avem nevoie de alte tipuri de fictiuni literarea sau cinematografice.

Istoria era artificială si falsă, am rescris-o si o eliminăm usor din programe. Editurile de carte pentru copii au murit si azi doar carti de colorat mai editează editurile străine. Concursurile de proiecte cinematografice le castigă in fiecare an nepotii lui Sergiu Nicolaescu, nu cred ca are sanse cineva cu vreun proiect educational. Ministerul Educatiei este condus de un inginer penibil si banii pentru educatie se dau doar pentru firmele de constructii care sa sifoneze din proiecte de repararea scolilor. S-ar putea ca unii sa sară in sus, să spună că nu trebuie să ne ocupăm de imaginarul si identitatea copiilor. Bun, să zicem ca refuzăm fictiunile eroice si spunem ca sunt ideologie, dar avem destine de romani exceptionali care ar putea să inflacareze mintea si sa incalzească sufletul copiilor romani. Nadia si destinul ei este subiectul a zeci de filme de fictiune americane, doar noi nu facem nimic. Ilie Nastase a pornit cu tenisi rupti iar Ion Tiriac, copil ramas fara tata, au cucerit o lume intreagă ai au reinventat un sport. Brancusi a reiventat arta contemporană, Ionescu sau Cioran au uimit Parisul, Eliade a descoperit profunzimile ascunse ale religiilor si miturilor universale. Sunt sute de destine care ar constitui povesti exemplare care depun marturie că nu suntem doar ucigasi de femei sau hoti de supermarketuri. Nici doar cei ce aruncă fetusi in budă, roboti ce lasa batrani sa moară in stradă sau spagarii planetari, că suntem o natiune normală, care are mult de muncit, care trebuie să facă mult pentru a deveni 100% europeană, dar in nici un caz nu suntem niste mutanţi nemernici la care umanitatea de la Cannes se uită cu groază.

Nu mă interesează ce ar putea să spună ideologii unor programe internationale care vor să ne dezvolte doar abilitătile manuale in scoli de tip Waldorf. Mă sperie viitorul pentru care nu vrem să facem nimic. Să nu spui copiilor, prin moduri diverse, de unde venim, spre ce mergem si ce misiune avem noi pe pămant, sa nu le spunem ca avem oameni care sunt admirati de toata lumea sunt moduri de a lobotomiza tanara generatie.

Dar azi este ultima zi a anului 2007 si poate la anul ne vom trezi. Macar o noapte sa pâlpâie flacara galbenă a sperantei. La multi ani!

3 comentarii:

  1. ati surprins foarte bine problema majora a copiilor nostri, lipsa de modele
    pe de alta parte, Ministerul Educatiei e plin de "ingineri penibili" care an de an elaboreaza programe scolare stufoase, inutile si pe alocuri imbecile

    Vio Bota

    RăspundețiȘtergere
  2. Daca ar fi ultima; e ultima de pana acum...
    Actiunea poate combate tristetea, nu uita!

    RăspundețiȘtergere
  3. Pentru Gabi,

    La multi ani si iti tin pumnii in 2008 pentru lupta ta frumoasa!

    RăspundețiȘtergere